Misterul din Tunguska

Fenomenul Tungus” – o enigmă care acum, cînd citiţi aceste pagini, este pe cale să împlinească exact un secol. O enigmă pe care, deşi s-au străduit din răsputeri, savanţii n-au reuşit să-o elucideze nici pînă în ziua de astăzi.

Fenomenul Tungus” – o enigmă care acum, cînd citiţi aceste pagini, este pe cale să împlinească exact un secol. O enigmă pe care, deşi s-au străduit din răsputeri, savanţii n-au reuşit să-o elucideze nici pînă în ziua de astăzi.

30 iunie 1908 a fost ziua dramatică în care Pămîntul a fost lovit de CEVA. Ceva misterios, care, avînd înfăţişarea unui imens glob de foc, s-a prăvălit din slava cerului asupra Siberiei. Iar impactul cu straniul mesager cosmic a provocat o explozie apocaliptică, ale cărei efecte, propagate pe distanţe imense, s-au făcut simţite, practic, în toată lumea. În amarul de vreme scurs de atunci, oamenii de ştiinţă, înarmaţi adeseori cu aparatură “de ultimă oră”, au încercat să dea acelei întîmplări nemaipomenite o explicaţie cît mai credibilă. Fără prea mare succes, deoarece studiile de pînă acum nu au reuşit decît să adîncească misterul “Fenomenului Tungus”.

Declaraţiile date, de-a lungul timpului, de către diverşi martori oculari au relevat că, în dimineaţa zilei de 30 iunie 1908, marinarii de pe cîteva nave care navigau în apele Oceanului Indian au observat pe bolta cerească un bolid uriaş, învelit parcă în flăcări, care brăzda cerul, zburînd cu o viteză imensă spre asia continentală. În scurt timp, înfricoşătorul obiect ceresc a fost văzut în nord-vestul Chinei, iar apoi pe cerul Siberiei. A fost o imagine cumplită, rămasă întipărită în memoria localnicilor, care, chiar şi după mulţi ani, relatau cu precizie că, venit de undeva din sud-vest, bolidul de foc se deplasa spre nord-est. Iar viteza lui era atît de mare, încît străbătea întreaga boltă cerească în aproximativ zece secunde. Impactul propriu-zis a avut loc aproape de zona Tunguska, din gubernia Ienisei, într-un punct din taigaua siberiană, situat la 60°55’ latitudine nordică şi 101°57’ longitudine estică, la 800 de kilometri distanţă de Lacul Baikal. Acolo, traiectoria obiectului s-a încheiat brusc, iar bolidul s-a preschimbat într-un stîlp de foc, care a ţîşnit brusc spre cer. 

În lucrarea “Enigme pe cerul istoriei”, Ion Hobana, specialistul român care şi-a cîştigat renumele de fin cunoscător al fenomenelor de tip OZN, a dedicat “Fenomenului Tungus” un întreg capitol. Analizînd mărturiile de epocă privitoare la acel eveniment, autorul menţionează că “suflul exploziei a fost resimţit cu intensitatea unui uragan pînă la o distanţă de 200 km. Iar zgomotul exploziei s-a făcut auzit pînă la Kansk, localitate aflată la peste 800 km distanţă. Unda de şoc a deflagraţiei a făcut de două ori înconjurul lumii şi a fost înregistată de barografele din Postdam şi Londra”. Iar seismografele au înregistrat cutremure pe teritoriul Europei, Americii şi chiar al Australiei. Unda de şoc a teribilei explozii a ajuns, după opt ore, la Washington, iar în aproximativ 31 de ore a făcut înconjurul planetei. Unul dintre cele mai ciudate efecte ale acelei explozii a fost o lumină persistentă, răspîndită la scară continentală: în următoarele trei nopţi de după explozie, în cîteva capitale europene se putea citi ziarul afară, fără vreo sursă de lumină artificială.

Deşi ciudatul fenomen s-a petrecut pe teritoriul lor, ruşii s-au interesat de studierea sa abia după aproape două decenii, în 1921. În acel an, analizînd toate datele pe care le-a avut la dispoziţie, cercetătorul Leonid Kullik a emis ipoteza că strania explozie din primăvara anului 1908 fusese provocată de ciocnirea cu un meteorit gigantic, poate un asteroid, care lovise Pămîntul la Tunguska. Savantul a cerut de la autorităţile bolşevice finanţarea unei expediţii ştiinţifice menită să elucideze misterul. Prea puţin interesate de studierea fenomenului, autorităţile sovietice s-au lăsat convinse să dea banii necesari doar după ce Kullik le-a relatat că dacă, într-adevăr, era vorba despre un meteorit uriaş, acesta ar fi trebuit să conţină o mare cantitate de fier ce putea să fie utilizat de industrie. Expediţia Kullik a ajuns la faţa locului abia în anul 1927. 

Spre surprinderea lui, savantul rus nu a găsit însă acolo nici o urmă a unui crater meteoric. În schimb, terenul păstra totuşi urmele dezastrului: copacii de pe o rază de 50 de kilometri erau arşi şi culcaţi la pămînt, de parcă ar fi fost împinşi de mîna unui uriaş. În schimb, în zona epicentrului exploziei, unde se bănuia că ar fi căzut imensul meteorit, trunchiurile erau încă în picioare, ca un imens cîmp plantat cu stîlpi de telegraf. În zonă s-au găsit totuşi cîteva cratere mici, despre care s-a crezut că ar fi fost provocate de nişte fragmente desprinse din meteoritul cel mare. Toate bune şi frumoase, dar cercetările n-au reuşit să găsească nici măcar o urmă de meteorit. Iar uriaşul bolid părea să fi dispărut fără urmă. Asta în cazul în care el o fi existat vreodată cu adevărat. Studiul poziţiei şi a repartizării trunchiurilor de copaci calcinate, descoperite la faţa locului, duceau la concluzia că, de fapt, explozia ar fi avut loc în aer, la o înălţime de aproximativ cinci kilometri.

Anul 1946, la doar cîteva luni după ce bombardamentele americane asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaky au pus în evidenţă puterea distructivă a armelor atomice, savanţii au început să ia în calcul posibilitatea ca evenimentul de la Tunguska să fi fost provocată de o explozie nucleară. Iar calculele, bazate pe analizarea efectelor mecanice produse de catastrofa din vara anului 1908 au arătat că deflagraţia a avut o putere distructivă de peste 2.000 de ori mai mare decît a bombei care a explodat la Hiroshima. Un alt argument care pleda în favoarea ipotezei “atomice” era şi faptul că, în 1908, magnetogramele observatoarelor din Irkuţk, dar şi de la Greenwich puseseră în evidenţă o modificare bruscă a cîmpului magnetic terestru. Modificări care s-au decelat după fiecare dintre exploziile atomice militare efectuate în timpul Războiului Rece. Iluminarea cerului, care a persistat cîteva nopţi la rînd, a fost un alt argument în favoarea acestei idei. 

Singura problemă a acestei ipoteze, care părea deosebit de atrăgătoare, poate chiar credibilă, era de unde să fi venit o bombă atomică în anul 1908? Păi… simplu. După declanşarea programelor spaţiale şi trimiterea unor vehicule terestre în spaţiul extraatmosferic, cea mai credibilă ipoteză părea a fi că explozia nucleară a fost provocată de un grav accident pe care l-ar fi suferit o navă cosmică extraterestră, propulsată cu un motor atomic. Deosebit de incitantă, această nouă idee fusese lansată atunci de savantul sovietic Alexandr Kazanţev. Era o ipoteză care venea pe, dacă putem spune aşa, valul de isterie OZN, care începuse să se manifeste încă de la sfîrşitul anilor ’40 şi la începutul anilor ’50. O ipoteză care, dincolo de exotismul său, ar mai fi avut nevoie şi de nişte dovezi fizice. Dovezi directe, care nu au apărut însă niciodată. Iar în lipsa unor urme, fie ele cît de mici, ale corpului cosmic care a explodat la Tunguska, această explicaţie a murit “în faşă”. 

A trecut deja un secol de la catastrofalul “Fenomen Tungus”. După cum am văzut, savanţii au încercat să explice, în fel şi chip, această catastrofă nemaiîntîlnită în istorie. S-au emis ipoteze peste ipoteze, dar un lucru este cert: cu cît s-au făcut mai multe cercetări, lucrurile s-au complicat. Iar aparatura tehnică, din ce în ce mai complexă, a adus extrem de multe informaţii noi. Dar nici o concluzie fermă, care să explice toate aspectele acestui fenomen. Un fenomen rămas la fel de misterios ca în urmă cu un secol, cînd taigaua siberiană s-a cutremurat în urma ciocnirii cu un “musafir” venit, pe nepusă masă, din spaţiul cosmic.